Când ducem copiii la terapie? Întârzierile în dezvoltare la copii.

Interviu Ziar Medical.ro by Andreea Cordos

Angelica Burcea este psihoterapeut experiențial și psiholog în psihopedagogie specială.

A fost dintotdeauna pasionată de dezvoltarea umană și procesele de educație, având vaste competențe în psihosexologie (intervenție terapeutică pentru cuplu și familie), consiliere în dezvoltare personală, arte combinate și ateliere de lucru pentru copii.

Angelica are și o prestigioasă creditare internațională, fiind vorba de BCBA (Board Certified Behavior Analyst) obținută în cadrul Clemson University, South Carolina, USA.

Analiza comportamentală o ajută să realizeze planuri individuale de intervenție, în cazul copiilor și adolescenților cu diferite întârzieri în dezvoltare, precum și cu alte probleme. Această formare îi permite să analizeze comportamentele celor cu care lucrează, ajutându-i ulterior să le modifice și să adauge alte seturi de comportamente benefice.

Angelica ne-a oferit un interviu în cadrul căruia am discutat despre provocările copiilor cu întârzieri în dezvoltare, deschiderea părinților față de procesele terapeutice care se impun, impactul ecranelor asupra dezvoltării copiilor, oferind sfaturi practice despre cum pot părinții să îi asculte și să le ofere sprijin celor mici.

Pentru început, care sunt principalele probleme cu care se confruntă copiii cu întârzieri în dezvoltare?

Sunt multe și tot mai multe. Acestea țin, pe de-o parte de genetica ce vine din partea părinților. Poate au fost, la rândul lor, anxioși. Poate și ei au avut anumite probleme sau întârzieri din spectrul autist, dar nu le-au sesizat.

Totodată, alte cauze pot fi expunerea tot mai mare la diverse ecrane, timpul tot mai puțin acordat copiilor și atenției lor, precum și stresul care se vede atât în viața părinților, cât și a copiilor.

Ca întârzieri principale de dezvoltare avem ADHD-ul și tulburările din spectrul autist. Totodată, cele mai frecvente sunt tulburările care țin de limbaj, poate cele mai multe regăsindu-se la băieți mai mult decât la fete.

Exact ca în cazul tuturor problemelor de dezvoltare, băieții suferă mai mult decât fetele.

Apar întârzieri pe partea de limbaj, comportament, pe partea motrică și socio-emoțională. De asemenea, avem și partea de tulburări de învățare: dislexie, disgrafie, etc.

Cum poate terapia să ajute în gestionarea lor și de la ce vârstă este recomandată?

Ce metode terapeutice sunt cele mai eficiente pentru a sprijini dezvoltarea socio-emoțională a copiilor?

În primul rând, vorbim de observarea copiilor, mai ales în cazul celor foarte mici. Îi putem observa cum se comportă în grupuri, pentru că dacă, de exemplu, cel mic stă singur și retras în timp ce toți ceilalți se joacă, acolo poate să fie o problemă. Pe de altă parte, în cazul copiilor mai mari, vorbim și de ascultare activă.

La fel, este important să le validăm emoțiile, să le numim noi emoția pe care o vedem acolo, pentru că în acest mod ei învață emoțiile. 

Desigur, există planuri de intervenție personalizate pe care le poate face doar un specialist, în funcție de problemă. Eu, totodată, dacă vorbim de un caz luat de la capăt, recomand și consultul psihiatric, apoi evaluare psihologică pe anumite arii a unui psiholog clinician, planul de intervenție și după lucrul în sine.

Cum pot să aleagă părinții psihoterapeutul potrivit pentru copiii lor?

Într-adevăr, sunt foarte mulți terapeuți, psihologi de toate formările și câteodată le vine greu părinților să găsească un specialist potrivit. Pe de altă parte, nu mulți specialiști lucrează cu copii pentru că li se pare mult mai greu. Ai nevoie de multă creativitate și răbdare.

Din câte am observat, cel mai des părinții vin în urma recomandărilor la un psiholog/ psihoterapeut. Pe de altă parte, orice ședință cu copilul se face mai întâi și cu părinții pentru a vedea și ei dacă există conexiune între copil și terapeut, precum și deschiderea terapeutului de a fi creativ și de a fi acolo un prieten pentru copil.

De aceea, dacă copilul este dornic să meargă la terapie înseamnă că ceva bun se întâmplă acolo. 

M-am bucurat și eu când mi-au transmis părinții că cei mici se simt bine cu mine, că am jocuri frumoase.

Așadar, dacă ar fi să rezum cele mai importante aspecte în alegerea unui specialist ar fi: creativitate, spontaneitate și relația cu copilul.

Care sunt factorii ce sprijină sau garantează succesul terapiei în aceste cazuri?

Deschiderea familiei este foarte importantă pentru că, din păcate, mulți părinți neagă faptul că ar exista probleme, deși semnele sunt foarte clare.

Intervenția timpurie, așa cum am menționat, este un alt factor important, precum potențialul copilului.

Cei care se recuperează mai greu sunt cei care prezintă mai multe diagnostice asociate.

Aici ne referim la copiii care au diagnostice multiple precum tulburări din spectrul autist, asociate cu ADHD plus epilepsie, plus retard.

Atunci trebuie să avem mai puține așteptări în privința achizițiilor pe care le va câștiga.

Aș mai adăuga faptul că și așteptările părinților trebuie să fie realiste. Unii se bucură, din fericire, de fiecare succes, altora le reamintim constant de progresele pe care le face copilul ținând cont de contextul și diagnosticul pe care îl are.

Unii, din păcate, n-au reușit încă să accepte faptul că au un copil diferit și au și ei la rândul lor nevoie de terapie. De aceea, ei trebuie să înțeleagă faptul că un copil special nu trebuie comparat cu ceilalți copii. Comparăm și analizăm strict progresele personale obținute de-a lungul terapiei.

Ce rol are mediul de acasă în dezvoltarea sănătoasă a copiilor și în ce contexte recomanzi părinților terapia?

Aici este foarte dificil pentru că sunt părinți care vin la terapie cu copilul, spunând că el este problema și nu realizează faptul că într-un context familial, copilul este un rezultat al relației dintre părinți.

Angelica Burcea: Mulți vin la terapie cu gândul „repară-mi copilul” ca și cum copilul ar fi defect. Însă am întâlnit și părinți foarte deschiși care sunt dispuși să facă ceva pentru ei.

De cele mai multe ori pun încă de la început acest context: „În cazul în care copilul simte să vă spună ceva și nu poate, să știți că am să vă aduc în terapie cu el”.

Nu trebuie nici părintele să se simtă vizat și chemat ca la ședința cu părinții unde cineva i se plânge de propriul copil.

Unora le recomand, spre binele relației cu copilul să meargă și ei la un specialist ca să îi asculte, să se lămurească cu unele probleme pe care le au, care sunt diferite de cele care îl privesc pe cel mic, dar care îl influențează în mod direct.

Cum poate interacțiunea cu ecranele (telefon, tabletă, televizor, etc.) să afecteze dezvoltarea copiilor și care sunt limitele recomandate de expunere?

Aș recomanda chiar deloc expunerea în primii ani de viață, poate chiar până la vârsta de 2 ani și mai mult. Ecranele sunt bune dacă ne ajută în procesul didactic. Însă, atunci când „uităm” copilul în fața unui ecran doar pentru că ne face nouă jobul mai ușor, se va vedea în comportamentul lui, în dezvoltarea lui.

Primii ani de viață sunt cei mai importanți în dezvoltarea creierului și expunerea la ecrane duce la apariția „autismului virtual”. Acesta duce la lipsa contactului vizual, la refuzul copiilor de a răspunde la nume, la limbaj întârziat, la agresivitate.

Lumea digitală este mult mai atractivă și mai interesantă, iar atunci când venim la școală constatăm că e mult mai plictisitor.

Lucrurile nu se mai întâmplă în același ritm, nu mai e la fel de distractiv. E un total alt proces și apar foarte multe schimbări.

La fel, pandemia a generat multe probleme în acest sens pentru că a scos la iveală două tipuri de părinți: cei care s-au mulțumit cu faptul că cel mic era liniștit, uitându-se la televizor.

Însă după pandemie, când a trebuit să iasă din casă și să meargă în colectivitate, și-au dat seama că e ceva în neregulă cu el. Nu avea răbdare, nu avea contact vizual, nu socializa.

Pe partea cealaltă am întâlnit părinți care au petrecut foarte mult timp cu copiii. S-au jucat împreună, au ieșit împreună și pe partea cealaltă au venit să se plângă în terapie de cererile mari de atenție din partea copilului. Aici nu era vorba de ADHD. Le-am transmis părinților să fie mulțumiți de nevoia de interacțiune și conexiune a copilului.

Există beneficii în utilizarea tehnologiei și a ecranelor pentru copiii cu anumite tipuri de întârzieri în dezvoltare? Cum putem găsi un echilibru sănătos între utilizarea tehnologiei și activitățile zilnice?

Tehnologia este bună când este folosită cu scop. Asta înseamnă ascultarea unor povești, a unor cărți. Aceste lucruri sunt utile pentru persoanele cu deficiențe de vedere. Ajută atunci când folosim aplicații care facilitează munca și te ajută să înveți. Sunt diverse programe care facilitează învățarea pentru copiii cu diferite deficiențe. Dar dacă lăsăm copilul foarte mult timp nesupravegheat pe diferite rețele, vloguri sau site-uri, atunci este o problemă.

Această situație se pune și în cadrul adolescenților, multe din problemele lor venind din timpul petrecut în social media. Aceștia văd tineri de vârsta lor care au mai multe, care prezintă o imagine a succesului. Văd mult teribilism și lucruri foarte periculoase pe care vor să le încerce pentru că arată cool.

De aceea ajung mulți tineri nemulțumiți de propria persoană, neîncrezători, anxioși că n-au și ei ce au ceilalți.

Desigur, la adolescenți mai apare și bullying-ul, iar în școli se promovează foarte mult ideea de a avea cele mai scumpe haine, de a avea o imagine puternică pentru că altfel nu ești iubit și apreciat de ceilalți.

Ecranele sunt bune, așadar, atunci când ne facilitează un proces, la fel cum s-a întâmplat în cazul pandemiei, când mersul la școală s-a transformat în participare online. Cu toate acestea, este importantă măsura și scopul cu care sunt folosite, în special de către copiii mici.

Ce rol are mediul de acasă în dezvoltarea sănătoasă a copiilor și cum pot părinții sau educatorii să îi sprijine pe cei mici, conform nevoilor lor?

Familia este importantă dacă înțelege că există o problemă și ia niște măsuri în această direcție. Totodată, membrii familiei trebuie să caute să susțină copilul, să îl asculte, să îi ofere timp de calitate pentru că de cele mai multe ori nouă adulților ni se pare că problemele copiilor sunt neînsemnate în comparație cu problemele noastre.

Însă, în acea etapă a vieții lor, acele probleme sunt cele mai importante. Oricât de minore ni s-ar putea părea nouă, acele probleme sunt lumea lor.

Angelica Burcea: Copiii au nevoie, așadar, să fie văzuți și ascultați.

În cazul copiilor mici, cu probleme de dezvoltare, aceștia trebuie să fie susținuți pe partea de terapie, în funcție de gravitate și diagnostic, unii dintre ei au nevoie de foarte multe ore de terapie zilnică.

În ceea ce privește instituțiile de învățământ, acestea ar trebui să creeze anumite programe individualizate, iar materiile să fie adaptate și evaluările diferite pentru copiii cu un anumit diagnostic.

Ar trebui ca aceștia să nu fie batjocoriți la nivel de grup, ci să fie prezentați drept copii care au nevoie de mai multă răbdare, atenție, colaborare. Să nu fie pusă presiune pe ei, să nu fie criticați, să fie înțeleși atunci când vor avea momente în care vor țipa sau vor pleca din oră.

Copiii și inclusiv profesorii trebuie să înțeleagă inclusiv faptul că unii copii cărora le vine greu să se integreze în școala de masă, au inclusiv însoțitori. Aceștia nu sunt acolo pentru a le supraveghea lecția, pentru a evalua profesorii, ci pentru a-i susține pe cei care se confruntă cu un diagnostic mai greu.

Dacă li se explică colegilor frumos și nu folosind termenii de „copii defecți”, mulți dintre ei vor fi foarte înțelegători și deschiși la grupuri vulnerabile.

Discutând acum și de copiii care nu au întârzieri în dezvoltare, care sunt cele mai frecvente probleme cu care se confruntă cei mici?

Asta diferă de contextul în care se află. Pentru că pe-o parte avem familii monoparentale, avem familii în care apare divorțul, doliul, mutarea din țara sau grupul în care cei mici se aflau. Aceste situații pot fi traumatice pentru copii și apar anumite probleme.

Acestea pot fi observate atunci când copiilor li se schimbă comportamentul, când partea de alimentație este afectată, când au dificultăți de somn, când prezintă o tristețe apăsătoare.

Sunt lucruri care de regulă alarmează părinții și apar anxietatea, atacurile de panică, depresia, stima de sine foarte scăzută. Apare bullying-ul sau chiar și situația în care pot ajunge să se maltrateze pe ei înșiși.

Ideea este că nu toți copiii ajung să aibă astfel de comportamente. Unii devin agresivi, alții se închid în sine și evită orice contact cu ceilalți, iar alții vor să iasă în evidență.

Ai întâlnit și situații cu părinți sceptici care au ales să oprească demersul terapeutic, deși avea rezultate asupra copiilor?

Cei mai mulți părinți sunt tot mai deschiși și înțeleg importanța dezvoltării personale, temându-se ca cei mici să nu aibă vreo problemă de dezvoltare. Părinții sceptici nu sunt neapărat cei care opresc procesul de terapie psihologica, ci care neagă de la început faptul că există o problemă reală.

Eu obișnuiesc să fac și recomandări la psihiatru, acolo unde este necesar, la fel se întâmplă și în cazul adulților. Până la urmă și în cazul atacurilor grave de panică, în cazul depresiei sau a despărțirilor tumultoase am recomandat mersul la psihiatru, în funcție de intensitatea trăirilor emoționale.

Unii părinți, evident, refuză. Asta pentru că nu sunt pregătiți să accepte adevărul și caută să vadă mai mulți specialiști, în speranța că vor auzi o altă părere.

Cum crezi că îi putem face pe părinți mai conștienți și educați asupra necesității terapiei, atunci când se impune?

Teoretic, există în fiecare școală un consilier școlar. Ideea este, din păcate, că este unul la o câteva sute de elevi. Cu alte cuvinte nu are timp să observe fiecare copil în parte.

O mare mediatizare a avut-o terapia și datorită expunerii pe partea de autism și ADHD în mod special. Cu siguranță, toți avem în jurul nostru un copil sau un adult de care știm că are vreo întârziere în dezvoltare.

Așa că știind de atâtea cazuri, unii dintre părinți caută să vadă dacă există vreo întârziere.

N-aș recomanda neapărat controalele de rutină, dacă nu este cazul, însă ce recomand cu drag sunt grupurile de dezvoltare personală, atelierele.

Îmi doresc să știu, tu de ce anume ai ales să lucrezi cu copiii și cum se simt cei mici atunci când vin la tine în cabinet?

Eu am avut un parcurs de mulți ani de lucru cu copii sub diverse forme. Aș zice chiar 15 ani, dacă nu mai mult, pentru că am absolvit liceul pedagogic, am făcut practică încă de la 13-14 ani cu copiii. Predam la catedră ca educatoare, învățătoare și ulterior am și luat titularizarea, definitivatul și am fost educatoare.

Am fost și profesoară, așa că am avut contact cu copiii în permanență.

Pentru mine partea de educație este una dintre valorile mele principale. Simt o iubire profundă pentru copii și îmi doresc sincer tot binele din lume pentru ei.

Îmi place că îmi permit să intru în lumea lor, care este una foarte colorată. Îmi place să îi înțeleg și să îi ajut pentru că eu cred că am capacitatea de a vedea dincolo de ceea ce mi se spune sau mi se arată.

Am o intuiție aparte, iar copiii se simt foarte bine la mine în cabinet, pentru că aici ne jucăm. Eu îi ascult, am și diverse teste psihologice de proiecție prin jocuri, în care ei nu-și dau seama exact de ce se întâmplă acolo, ei simt că vin la mine ca să se joace.

De ce cred iar foarte mult în ceea ce fac este tot pornind de la educație.

Consider că educația este cel mai important lucru care ne-ar ajuta pe noi să evoluăm ca societate, ținând cont că suntem și pe partea psihologică și pe partea de educație tot mai afectați în privința lipsei îndeplinirii nevoilor de bază.

Apar tot mai multe crize greu de gestionat care ne afectează pe partea psihică. Nu este vorba de faptul că doar noi singuri am putea fi afectați de acest lucru. Ar trebui să ne pese de toți cei care întâmpină probleme pentru că trăind într-o societate, acest lucru ne influențează pe toți.

Dacă cineva are probleme psihice grave, acel om poate ajunge un criminal într-o bună zi, iar acest lucru mă afectează și pe mine direct.

De aceea, consider că educația stă la baza unei societăți mult mai evoluate în viitor. Și totodată psihologia ajută în acest proces.

Cum te simți știind că prin munca ta contribui activ la dezvoltarea unor viitori adulți stabili emoționali și siguri pe ei?

Mă simt satisfăcută. Am realizat că nu pot ajuta pe toată lumea pentru că lumea e mare, iar eu sunt una singură. De aceea, am încredere în toți specialiștii care există.

Fiecare dintre noi trebuie să luăm tot ce e mai bun de la cei cu care interacționăm, iar dacă ni se pare că cel aflat în fața noastră nu este specialistul potrivit, să căutăm un altul, însă să nu renunțăm la a ne rezolva problemele. Eu, personal, mă bucur atunci când primesc mesaje de la oameni și știu că și-au gestionat mai bine anumite situații și sunt mai bine.

În încheiere, ce sfaturi ai pentru părinții care se confruntă cu diverse provocări în gestionarea emoțiilor și comportamentelor celor mici? Cum pot aceștia să își păstreze răbdarea pentru a reuși să le ofere sprijinul necesar?

În primul rând, să-și ia momente de reflexie cu ei înșiși pentru că sunt încă conectați la muncă și la problemele pe care le au și nu-și mai dau seama de furia, oboseala pe care o simt, revărsându-se asupra relației cu copilul care este dornic de interacțiune cu părintele pe care nu l-a văzut o zi întreagă.

De asemenea, sunt foarte de acord cu limitele sănătoase puse copiilor. Pentru că un copil crescut fără limite este un copil anxios.

Aș mai recomanda ascultare activă, timp dedicat activităților pe care le pot face împreună și încurajarea în permanență a comportamentelor pozitive.

Dacă ți-a plăcut interviul cu Angelica Burcea, descoperă AICI mai multe articole!

Programează-te pe tine sau pe copilul tău aici și hai să vedem cum te pot ajuta: 0732347293. 

Atât acest interviu, cât și alte articole interesante pot fi citite aici: https://ziarmedical.ro/2023/08/18/interviu-psihoterapeut-angelica-burcea-cand-ducem-copiii-la-terapie/