Mai puternică decât frica -viața în Africa

Mai puternică decât frica

1

“Vrei să te odihnești?” – Nu! Nu am venit aici să pierd timpul. Eu vreau să ies afară, să văd locul, oamenii, organizația, copiii. 

Oh, am fost pregătită psihic pentru sărăcie, dar uneori este prea mult. Copiii cu care voi face activități sunt orfani și trăiesc într-o curte mare. Activitatea mea nu presupune doar interacțiunea cu ei, ci diferite alte sarcini pentru cei din comunitate. Copiii dorm și trăiesc în mizerie în paturi supraetajate (ca și al meu), numai că acolo arată ca un grajd. La mine la țară, animalele, au condiții mai bune de trăit decât au ei acolo. 

Fiind vineri, un prieten musulman a vrut să meargă la marea rugăciune. L-am însoțit și lăsat acolo pentru 90 de minute. Slujba și învățăturile s-au transmis în trei limbi: engleză, lugandeză și arabă. Numai bărbații au voie să asiste la slujba asta. Eu cu un alt prieten am plecat să vedem împrejurimile și să bem un smothie. 

Prima experiență cu Boda. Fantastică! M-am simțit ca o floricică care se deschide curajoasă către câmpul de flori fără a realiza că atunci când se ridică peste celelalte flori, ea este mai vizibilă și oricine o va rupe pe ea prima pentru naivitatea și curajul ei. N-am simțit pic de frică. Traficul este infernal, toată lumea vine și se duce fără a păstra o ordine sau drumul lui. Care drum? Gropi imense peste tot, nisip roșu, praf care îți intră în ochi și lăcrimezi. Mergi aproape de marginea șoselei, te bagi în intersecții aglomerate, printre mașini, oameni și alte scutere. E greu să descriu în cuvinte ce trăiești când ești acolo. Ai doar două variante: plângi sau râzi. Ajută și să te rogi la Dumnezeu să nu mori acum și aici. Totul se întâmplă după ce negociezi o boda și te urci în spatele șoferului. Eu am mers mereu cu un prieten turc. Eu fiind mijlocul sandwiciului: negrul, eu și turcul. În a doua mea cursă am pierdut șapca în vânt. 

În continuu mi se spun povești despre câte pericole sunt și să fiu atentă. Dacă cineva îți cere un lucru pe care îl ai, îi dai fără alte cuvinte în plus. Ei nu au nimic de pierdut, tu da și nu are rost să fii rănit din cauza asta. Te pot ucide pentru o sticluță de gin care costă 1-3 euro. Să nu mai vorbim de telefoane sau orice ai de preț la tine. 

2

M-am trezit pe la 5. a.m., C., colegul meu, era și el în sufragerie. M-a învățat lugandeză, banii, prețuri.

Pe la amiază am luat 2 boda către Down Town. Un fel de China Town imens, mult mai murdar, plin de oameni. Eu eram cu C. pe scooter, iar O. a venit singur. Am ajuns la destinație și el nu mai apărea. Eu eram relaxată, dar văzând cum C. se alarma și îngrijora pentru el, am început să simt și eu pericolul care mă paște. Ulterior ne-a găsit și am plecat împreună prin imensitatea de tarabe. De fapt, oamenii își expun marfa pe jos sau ca la bazaruri. 

Guvernul apără oamenii albi pentru că aceștia le-au adus electricitate, tehnologie și doctori. Ziua nimeni nu se ia de tine. Poți primi închisoare pe viață daca te iei de un alb. Noaptea, absolut nimeni nu este în siguranță fie că este alb sau negru. S-au înregistrat multe cazuri de oameni răpiți de cei pe scooter. Îi duc undeva și le ia absolut tot, inclusiv chiloții. 

O femeie m-a ciupit pe stradă în mulțime că era curioasă de pielea mea, iar eu surprinsă de gestul ei. 

Down Town era genul de loc pe care voiam sa-l văd. Acolo este viața adevărată a orașului. Da, nu este un loc pentru turiști, este un loc autentic în care simți pulsul Africii. Eram entuziasmată de tot ce vedeam și-mi pare rău că nu pot surpinde asta în poze. Așa cum am tot spus, este riscant să arăt telefonul în public. 

Copiii vin la noi de zeci de ori pe zi. Nu cei cu care o să lucrez direct, ci cei din cartier. Intră în casă, vor dulciuri, suc, creioane, hârtie, vor să ne jucăm, dansăm, să-i luăm în brațe și să-i pupăm. Este fascinant cum copiii de pe stradă care mă văd pentru prima dată, mă salută și îmi sar în brațe. Pe ei îi ador și merită cu adevărat să afle că viața lor poate fi mai bună. Mulți părinți nu-și permit să-i dea la școală din lipsa banilor. Din cauza bolilor, sexului neprotejat, sunt mulți copii orfani. Totodată, este un subiect sensibil să vorbești despre maternitate cu femeile. Unele nu pot avea copii, iar procentul morților premature afectează psihologic pe oricine. 

Casa mea? Nu este paradisul, dar măcar am una. Gândaci imenși se plimbă prin bucătărie. Eu mă credeam ok cu ei și nu am o problemă să-i gonesc, dar ăștia sunt prea dezgustători și mari să fac ceva singură. Prietenul nostru african i-a adunat pentru mine. Am auzit că avem și șobolani, încă nu ne-am întâlnit. Uneori, când mă pun în pat, îmi este cam frică să nu se urce vreo lighioană pe mine. Pisica îmi încalcă spațiul intim și se urcă în patul meu când vrea mâncare. Doamne! Este așa deșteaptă. Cere mâncare, afară, să i se deschidă ușile. Și-a cărat fiecare dintre cei 5 pisoi în camera mea din locul ei pe care îl avea în garaj. 

Seara, abia am reușit să plecăm din casă. Uber ne mințea că ajunge și el era rătăcit pe undeva, “safe boda” nu voia să ne ia pentru că sunt înregistrați și iau doar 1 persoană pe scooter. Cu greu am convins pe cineva să ne ia. Eram îmbrăcată într-o salopetă în dungi și e mult prea mult pentru ghetoul în care trăiesc. Cât așteptam ceva sau pe cineva să ne ia, îmi făceam griji că nu m-am dat cu spary de țânțari. Deja mă gândeam, maine iau neapărat pastilele pentru malarie. 

Am fost cu safe boda noaptea 2 persoane, 3 cu șoferul spre clubul de fițe. Cluburile de cartier sunt periculoase pentru că acolo întâlnești doar negri. Astea mai selecte sunt un mix de culturi și au pază. Șoferul scooterului și-a dat casca jos să nu-i vadă poliția numărul de pe ea. Nu are voie să ia 2 persoane. După tot alcoolul de peste zi, atunci m-am trezit. Doamne! Ce fac??? Vreau să trăiesc! Era noapte, întuneric. Ei nu au iluminat stradal. Șoseaua și traficul la fel de groaznice numai că acum era beznă! Nu aveam niciun echipament de protecție și mergeam cu viteză. Ochii îmi lăcrimau de la curent și praf. Atunci a fost un moment bun să-mi analizez viața și alegerile. Am realizat că asta era clar cea mai tâmpită și negândită chestie pe care o făceam. Totuși, din ghetoul cartierului nostru, nu aveam altă opțiune de a ajunge în oraș. Brusc mi-am amintit de toate poveștile și filmele în care oamenii și-au distrus sau pierdut viața în condiții asemănătoare. Doamne, te rog! Eu vreau să trăiesc dincolo de emoția asta temporală și de adrenalină. Acum mi-a rămas doar frica și instinctul de supraviețuire. 

 Erau 6 tipi în grupul nostru: 3 pakistanezi, 2 turci, 1 african și eu. Africanul, King Jo, care se vrea cântăreț de rap, doarme în stradă. Este prietenul nostru, vine la noi să mănânce, doarme ocazional pe canapea, iar băieții i-au plătit intrarea în club. 

Unii s-au luat la bătaie în club și i-au dat un pumn în ochi unui coleg pentru că noi dansam lângă ei. L-am tras repede de mână și am căutat să fugim de conflict. 

Nici eu nu mă înțeleg. Nu știu cum și frica și curajul pot trai în mine în același timp. 

3

Azi mi-am dat seama că îmi este frică și am două misiuni: să mă păstrez în siguranță și să supraviețuiesc. Mai aveam puțin și începeam să plâng. Ei se consideră îndreptățiți să jefuiască considerând că noi, albii, suntem deja prea privilegiați, așa că ei au dreptul să ia lucrurile noastre. 

Am dormit puțin pentru că începuse petrecerea la biserică și zguduia cartierul. Nu am folosit eronat termenul petrecere. Sunt incredibili oamenii ăștia. La biserică țipă, urlă, cântă, dansează, se roagă. Copiii țipau și ei în curte, pisica miorlăia că vrea mâncare, pisoii miorlăiau că a plecat. Eu? M-am trezit deja nervoasă. 

Vreau să-mi fac părul, să-l împletesc cu extensii. Durează 5 h și încă nu sunt pregătită pentru asta. Totuși mă costă doar 5 euro. De asemenea, băieții spuneau de un loc în care îți poți face un tatuaj pentru 15 euro. Eu nu am niciunul și mereu m-am gândit că am să fac asta, dacă am s-o fac, după 30 de ani. Acum, fiind aici, trăind parcă într-un univers paralel de realitate, mă bate gândul să-mi fac. Am timp să mă gândesc la asta și clar trebuie să fie ceva care înseamnă mult pentru mine ca imagine simbol.

Azi am fost la alt market. Probabil am să trăiesc cu fructe, ocazional Rolex, faimoasa omletă. Ador viața simplă, locurile cu oameni și totuși mă gândesc la pericolul din jurul meu. Oamenii aici muncesc o zi întreagă pentru 1 euro. 

Toți vorbesc engleză în Uganda. Este limba oficială alături de lugandeză. 

Îmi plac colegii mei pentru că au grijă de mine, sunt companii bune de discuții și îmi cumpără sau fac de mâncare. Iar asta din urmă nu-i abilitatea mea forte. Ne completăm. Eu sunt înnebunită să am ordine în casă și curat, cât și vasele curate în bucătărie. Totodată, ei negociază mâncarea la piață și au grijă să fiu în siguranță. Ce pot să zic? Trăiesc într-un evul mediului mai avansat. 

Cu toate aceste povești, nu vreau să mă întorc acasă. Abia aștept să descopăr ce-mi rezervă fiecare zi în lumea astea cu proprile ei legi și ritm. Eu? Toată viața am trăit în minciună considerându-mă brunetă, creolă. Am venit în Africa, iar ei mă numesc “muzungu”, om alb. O femeie albă și de-a dreptul nebună, trăind adevărată viață din Uganda, perla Africii. 

Cu dragoste de viață și mereu înclinată câtre a cunoaște și ajuta oamenii, 

Facebook Comments

Leave a Reply

avatar
  Subscribe  
Notify of